1919–1932

Barth și teologia dialectică: revolta împotriva imanenței

Dezamăgit de liberalism din cauza Primului Război Mondial, Barth, în „Epistola către Romani” (1919; ed. a II-a, 1922), a propus o teologie a discontinuității între uman și divin – „distincția calitativă infinită” dintre timp și eternitate, după expresia lui Kierkegaard; aceasta a fost numită „teologie dialectică”, „teologie a crizei” și, mai târziu, „neo-ortodoxie”. În anii 1920, Barth s-a separat de Gogarten și Bultmann, care insistau pe o dialectică existențială. Studiul său despre Anselm (Fides Quaerens Intellectum, 1931) l-a convins să caute „logica credinței” și să abandoneze filosofia ca instrument al teologiei; în 1932 a apărut primul volum din Dogmatica bisericească. Barth a respins teologia naturală, ceea ce a dus și la o ruptură cu Brunner.