1793–1831

Cotitura antropocentrică: Kant, Hegel și hristologia conștiinței de Dumnezeu a lui Schleiermacher

Conform lui Berkhof, în secolul al XVIII-lea, hristologia s-a transformat din teocentrică (pornind de la Logos) în antropocentrică – pornind de la Isus cel istoric; s-a făcut o distincție între Isus cel istoric și „Hristosul teologic” al crezurilor. Pentru Kant (Religia în limitele rațiunii pure, 1793), Hristos este ideea unei umanități moral perfecte, iar credința în acest ideal este cea care mântuiește; pentru Hegel, întruparea exprimă unitatea dintre Dumnezeu și umanitate. Schleiermacher, în Credința creștină (1821–1822, ed. a II-a 1830), a respins doctrina clasică a celor două naturi ca fiind ilogică: Isus diferă de ceilalți oameni doar prin „potența constantă a conștiinței Sale de Dumnezeu”, explicabilă doar prin prezența lui Dumnezeu în El. Lucrarea Sa mântuitoare este comunicarea acestei conștiințe de Dumnezeu către ceilalți; Schleiermacher descrie lucrarea lui Hristos în termenii celor trei oficii și consideră învierea, înălțarea și a doua venire ca fiind nenecesare pentru conștiința creștină.