cca. 1097–1100

Anselm, „Cur Deus Homo”: satisfacția onoarei lui Dumnezeu

În tratatul Cur Deus homo, scris sub formă de dialog cu călugărul Boso, Anselm demonstrează necesitatea absolută a întrupării, luând ca date de la sine înțelese păcatul originar, precum și iubirea și dreptatea lui Dumnezeu. El respinge teoria datoriei față de diavol: datoria este față de Dumnezeu. Omul, refuzând să se supună, L-a dezonorat pe Dumnezeu; onoarea este restaurată fie prin pedeapsă, fie prin satisfacție, iar Dumnezeu nu poate pur și simplu să ierte fără satisfacție, altfel ar ceda în fața dezordinii. Datoria este atât de mare încât doar Dumnezeu o poate plăti, dar omul trebuie să o plătească, prin urmare satisfacția este oferită de Dumnezeu-om: fiind fără păcat, El este obligat doar să se supună, iar suferințele și moartea Sa voluntară sunt un dar care depășește datoria, a cărui răsplată trece la oameni sub formă de iertare. González numește tratatul unul epocal: majoritatea teologilor occidentali de mai târziu au interpretat lucrarea lui Hristos în lumina acestuia.