Secolul al XVI-lea („Învățătura” din 1559)

Reformatorii și Calvin: satisfacția penală substitutivă

Potrivit lui Berkhof, doctrina ispășirii nu a fost o chestiune de dispută între reformatori și Roma – diferențele vizau aplicarea lucrării lui Hristos. Reformatorii l-au urmat în mare măsură pe Anselm, dar au văzut păcatul ca pe o încălcare a legii și o vină, mai degrabă decât ca pe o ofensă adusă onoarei, astfel încât ispășirea este o jertfă penală substitutivă în sfera dreptului public; ei au respins alternativa „satisfacție sau pedeapsă”: satisfacția a fost împlinită prin pedeapsă. Ei au distins între ascultarea activă (împlinirea legii) și ascultarea pasivă (suferința și moartea) și au completat unirea mistică cu însușirea meritelor lui Hristos prin credință. Calvin a înțeles lucrarea lui Hristos ca satisfacție: prin ascultarea Sa până la moarte, Hristos ne-a meritat iertarea, dar lucrarea interioară a Duhului Sfânt, a Cărui lucrare principală este credința, este cea care face acest lucru eficient pentru credincios. Fundamentul meritului lui Hristos, potrivit lui McGrath, Calvin l-a văzut nu în jertfa însăși, ci în decizia lui Dumnezeu de a o accepta ca fiind suficientă.