Evul Mediu

Scolasticii despre ispășire: Petru Lombardul, Bonaventura, Toma d'Aquino și „acceptația” lui Duns Scotus

Petru Lombardul, Bonaventura și Toma d'Aquino, potrivit lui Berkhof, au adoptat elemente de la Anselm și Abelard fără a le uni într-o unitate interioară: Lombard începe cu meritele lui Hristos, dar răspunde la întrebarea despre cum ne eliberează moartea Sa în maniera lui Abelard – ea ne dezvăluie iubirea lui Dumnezeu. Toma a absorbit gândirea predecesorilor săi mai pe deplin decât ceilalți: ispășirea nu este absolut necesară – Dumnezeu ar fi putut ierta fără satisfacție, dar a ales să o ceară; pătimirea lui Hristos produce mântuirea ca merit, ca satisfacție supraabundentă prin unirea mistică a capului cu membrele, ca jertfă voluntară și ca răscumpărare din robie; diavolul nu are niciun drept și nu i s-a plătit nicio răscumpărare. Duns Scotus a făcut ispășirea dependentă de decizia arbitrară a lui Dumnezeu: satisfacția a fost necesară doar pentru că Dumnezeu a voit-o, iar meritul finit al naturii umane a lui Hristos a fost acceptat de Dumnezeu ca fiind suficient (acceptilație sau acceptație).