1932–1988

Renașterea doctrinei despre Sfânta Treime în sec. al XX-lea: Barth, Rahner, Moltmann, Pannenberg

În contrast cu Schleiermacher, Barth a făcut din Sfânta Treime piatra de temelie a sistemului său: din realitatea revelației a concluzionat că Dumnezeu este în același timp autorul, evenimentul și efectul revelației, și în loc de „persoane” a vorbit despre „moduri de existență”. Rahner a formulat regula: „Sfânta Treime economică este Sfânta Treime imanentă și invers”. Moltmann, pornind de la cruce (Dumnezeul răstignit, 1973), a înțeles Sfânta Treime ca pe o istorie a „separării-în-unitate”, iar în Sfânta Treime și Împărăția lui Dumnezeu (1980) a dezvoltat o doctrină socială a Sfintei Treimi, începând nu cu unitatea lui Dumnezeu, ci cu istoria celor trei Persoane. Pannenberg, în Teologia sa sistematică (1988), trece de la revelație direct la Sfânta Treime și abia apoi la unitatea lui Dumnezeu, construind Sfânta Treime imanentă din cea economică.