1584–1835

Experiența convertirii și siguranța mântuirii: puritanii, Mărturisirea de la Westminster, pietismul, Edwards și Finney

Conform lui Lane, interesul pentru „ordinea mântuirii” – succesiunea naturală a convertirii și sfințirii – începe cu William Perkins (Cambridge, 1584–1602). Puritanii au ridicat problema siguranței și au început să o caute în ei înșiși, în dovezile convertirii; în timp ce pentru Luther și Calvin siguranța era parte a credinței mântuitoare, Mărturisirea de la Westminster (18:3) a separat-o de esența credinței. Francke cerea credincioșilor să indice „lupta lor de pocăință” și o convertire la un moment și într-un loc precis. Jonathan Edwards, calvinist și principalul teolog al Marii Treziri, a învățat în Religious Affections (1746) că religia adevărată stă în afecte, totuși nu orice afect este dovadă a harului. Charles Finney (1835) a descris convertirea ca un act al voinței umane și a învățat că o trezire poate fi pregătită.