Secolele VI–XVI

Purgatoriul: de la Grigorie cel Mare până la Sinodul de la Florența și indulgențe

Doctrina stării intermediare, potrivit lui Berkhof, a rămas mult timp cea mai puțin dezvoltată: Părinții Apostolici susțineau că cei evlavioși moștenesc imediat slava, în timp ce Părinții ulteriori considerau că morții coboară înainte de judecată în hades, în compartimente diferite. Ideea focului curățitor s-a dezvoltat în principal în Occident, iar Grigorie cel Mare a învățat că „pentru anumite păcate ușoare există un foc curățitor înainte de judecată”, fiind primul care a avansat clar ideea eliberării prin rugăciuni de mijlocire și ofrande, iar conform lui Lane, prin jertfa Liturghiei; de aceea este numit „inventatorul purgatoriului”. La Sinodul de la Florența (1439), latinii au cerut ca purgatoriul să fie acceptat ca învățătură apostolică, în timp ce grecii au răspuns că rugăciunile pentru cei morți nu oferă temeiuri pentru acesta; definiția sinodului a afirmat purificarea prin pedepsele purgatoriului, dar după prăbușirea uniei, Răsăritul a revenit la poziția sa anterioară. În religia populară a Evului Mediu târziu, purgatoriul, Liturghiile de pomenire și indulgențele care promiteau o trecere mai rapidă prin acesta au ocupat un loc central; Sinodul de la Trent (1546) a confirmat solemn doctrina, iar Reformatorii au respins-o în unanimitate.