413–427

Augustin, Despre cetatea lui Dumnezeu: sensul istoriei, cele două cetăți și relația cu statul

După căderea Romei în 410, păgânii au dat vina pe creștinism pentru mânia zeilor, iar Augustin a răspuns cu cea mai extinsă lucrare apologetică a sa: creștinismul nu garantează succesul temporal – contrar, conform lui Lane, speranțelor lui Eusebiu după convertirea lui Constantin – ci oferă pace interioară și o moștenire veșnică. Apologeții, respingând teoria greacă a ciclurilor, s-au întors la ideea providenței, dar, conform lui Pelikan, i-a „rămas” lui Augustin să arate că istoria se mișcă spre un scop final. Cele două cetăți – a lui Dumnezeu și a pământului – nu sunt Biserica și statul, ci două grupuri de oameni marcate de două iubiri: „iubirea de Dumnezeu până la disprețul de sine” și „iubirea de sine până la disprețul de Dumnezeu”; de la prima cădere până la consumarea finală ele sunt amestecate, iar rezultatul este condamnarea primeia și salvarea celei de-a doua. Roma a primit puterea prin voia lui Dumnezeu pentru a exista pace pentru răspândirea Evangheliei și a căzut din cauza propriului păcat; Ierusalimul ceresc are manifestări pământești, inclusiv Biserica, dar Biserica vizibilă este afectată de păcat, iar Biserica invizibilă constă doar din cei aleși (Hall). Escatologia lui Augustin este în mare parte tradițională, dar el nu a pretins certitudine despre ceea ce este dincolo de înțelegere: a vorbit vag și ezitant despre un foc în care cei morți ispășesc păcatele și a înțeles figurativ imaginile Scripturii despre răsplată.