Secolele al II-lea–al VIII-lea

Pocăința după botez: de la Hermas la spovedania privată

Botezul nu putea fi repetat, iar păcatele comise după acesta au devenit o problemă serioasă. Hermas a afirmat că o singură pocăință ulterioară este posibilă după botez; spre sfârșitul secolului al II-lea – începutul secolului al III-lea, Ipolit, Tertulian și Origen susțineau că Biserica nu poate sau nu trebuie să ierte crima, desfrâul și apostazia, în timp ce episcopul Romei, Callist, a oferit pocăință și restaurare celor vinovați de desfrâu, pentru care Ipolit l-a acuzat de laxitate. După persecuția lui Deciu, Ciprian a obținut la un sinod ca cei căzuți să fie primiți cu disciplină, prin decizia episcopilor. În perioada patristică, pocăința era publică și irepetabilă; biserica celtică a dezvoltat o pocăință privată repetabilă în fața unui preot, care în secolele al VII-lea–al VIII-lea s-a răspândit în întreaga biserică latină. Grigorie cel Mare a numit căința, spovedania și satisfacția drept părți ale pocăinței.