1781–1788

Kant: Critica rațiunii pure, limitele cunoașterii și religia rațiunii practice

Iluminismul a făcut din rațiune, natură și autonomie instanța supremă de apel; empirismul britanic și-a găsit expresia în deism, dar Hume, arătând că experiența nu oferă nici cauzalitate, nici substanță, a subminat argumentele acestuia. Trezit de Hume, Kant a susținut în Critica rațiunii pure (1781) că mintea ordonează datele experienței prin propriile sale structuri – spațiul, timpul și categoriile; fenomenele ne sunt date, în timp ce „lucrul în sine” este inaccesibil. Dumnezeu, nemurirea și libertatea au trecut dincolo de cunoașterea teoretică și au fost fundamentate în rațiunea practică (Critica rațiunii practice, 1788). Grenz și Olson scriu că teologia a devenit derivată din moralitate. González vede trei căi după Kant: un alt fundament pentru religie, o întoarcere la revelație, idealismul lui Hegel.