1637–1641

Descartes: metodă, „cogito” și cartezianism în teologie.

Metoda lui Descartes (Discurs asupra metodei, 1637; Meditații, 1641) pornește de la îndoiala universală asupra cunoașterii senzoriale, împreună cu certitudinea absolută a cunoașterii pur raționale; îndoiala nu este scepticism, ci o sită. Din „cogito, ergo sum” el trece la Dumnezeu, dovedindu-i existența din ideea unei ființe infinite și perfecte, iar apoi stabilește existența lumii și a trupului. Grenz și Olson scriu că subiectul gânditor, nu revelația, a devenit punctul de plecare al filosofiei. Descartes nu a dorit să nege credința, dar majoritatea teologilor catolici i-au condamnat metoda. Unii teologi au adoptat cartezianismul: Wittich (1659) și Malebranche, care a învățat că toate ideile sunt cunoscute în Dumnezeu și că Dumnezeu este singura cauză eficientă.