1520–1571

Îndreptățirea în protestantism după Luther: Zwingli, îndreptățirea juridică a lui Melanchthon, dubla îndreptățire a lui Bucer

McGrath arată că, încă din anii 1520, reformatorii înțelegeau îndreptățirea în moduri diferite. Pentru Luther, aceasta era centrul teologiei, în timp ce în cercul elvețian timpuriu, Reforma însemna mai presus de toate îmbunătățirea vieții și a moralei: Zwingli îl vedea pe Hristos ca pe un exemplu moral extern, punea înnoirea morală mai presus de mântuire și, spre deosebire de Luther, considera legea și Evanghelia ca fiind, în esență, una. Melanchthon a distins dreptatea declarată („îndreptățirea”), pe care Dumnezeu o pronunță în curtea cerească, de dreptatea împărtășită („sfințirea”); McGrath numește aceasta o ruptură completă cu învățătura bisericii, în care îndreptățirea a inclus atât declararea, cât și devenirea drept. În anii 1530, Bucer a propus o dublă îndreptățire – iertarea celui nelegiuit și ascultarea celui evlavios cu ajutorul Duhului. Reformatorii englezi au fixat îndreptățirea prin credință singură în Cele Treizeci și Nouă de Articole.