cca. 1515 (1513–1521)

Luther: descoperirea „dreptății lui Dumnezeu” și îndreptățirea prin credință

Format în via moderna, Luther, în primele sale prelegeri despre Psalmi (1513–1515), încă învăța că Dumnezeu, prin legământ, îl îndreptățește pe cel care „face ceea ce îi stă în putință”, și înțelegea „dreptatea lui Dumnezeu” din Rom. 1:17 ca atributul pedepsitor al Judecătorului. Meditând la cuvintele „cel drept va trăi prin credință”, a ajuns să o înțeleagă ca pe o dreptate pasivă – un dar prin care Dumnezeul milostiv îndreptățește prin credință; potrivit lui McGrath, cercetătorii datează această descoperire în jurul anului 1515. Pentru Luther, dreptatea care îndreptățește este dreptatea „străină” a lui Hristos, imputată păcătosului mai degrabă decât implantată în el, de unde și formula „deopotrivă drept și păcătos”. Credința nu este o lucrare a minții sau a voinței, ci o lucrare a Duhului Sfânt și o încredere personală în promisiunile lui Dumnezeu, unind credinciosul cu Hristos ca pe o mireasă cu mirele ei; faptele bune sunt rodul, nu mijlocul dreptății. González numește dialectica legii și a Evangheliei inima teologiei sale: legea expune păcatul, iar Evanghelia este „da”-ul nemeritat al lui Dumnezeu, care declară legea împlinită pentru noi.