1523–1559

Predestinarea la reformatori: Zwingli și Ioan Calvin

Luther, Zwingli și Ioan Calvin au fost uniți în învățătura despre dependența absolută a umanității de mila lui Dumnezeu; Melanchthon, conform lui Berkhof, sub presiunea opoziției, a predat sinergismul și a evitat chestiunea predestinării. Zwingli a derivat predestinarea din providență: Dumnezeu este singura cauză primară a tot ceea ce există, iar orice altceva mai puțin decât un predeterminism absolut ar diminua suveranitatea Sa. Ioan Calvin a definit predestinarea ca „decretul veșnic al lui Dumnezeu prin care El a hotărât cu Sine ce dorește să devină fiecare om” și a predat o dublă predestinare independentă de presciență. Dar, spre deosebire de Zwingli, el a plasat această doctrină nu în secțiunea despre providență, ci la sfârșitul celei de-a treia cărți a „Învățăturii”, ca o doctrină practică ce susține îndreptățirea prin credință și oferă celor aleși siguranță prin Hristos. González, McGrath și Lane sunt de acord că predestinarea a devenit centrul teologiei lui Ioan Calvin doar în ochii controversei ulterioare și ai discipolilor săi.