397–430

Augustin, „Doctorul harului”: Harul eficient și predestinarea

Pelikan numește pe Dumnezeul suveran al harului drept tema centrală a lui Augustin: harul nu este dat conform meritului. Până în 397, studiindu-l pe Pavel, Augustin a ajuns la concluzia că credința este darul lui Dumnezeu (1 Cor. 4:7) și că cei pe care Dumnezeu i-a ales sunt mântuiți. Voința omului căzut este liberă doar să păcătuiască, așa că harul trebuie să preceadă orice dorință bună; el este irezistibil, totuși nu exercită violență asupra voinței, ci o schimbă astfel încât persoana să aleagă liber binele. Din aceasta decurge predestinarea: ceea ce Dumnezeu face în timp, a voit să facă în veșnicie, iar motivul pentru care unul primește harul și altul nu, este un mister nepătruns. Cărțile evaluează diferit învățătura sa despre reprobare: Pelikan vede o dublă predestinare la Augustin, în timp ce González și Berkhof subliniază că Dumnezeu nu predestinează pe nimeni la păcat, iar cei reprobați rămân în „masa pierzaniei” din cauza propriilor păcate.