Secolele al XIV-lea – al XV-lea

Duns Scotus și nominaliștii: primatul voinței, puterea absolută și rânduită a lui Dumnezeu

Duns Scotus, spre deosebire de tomism, a plasat voința deasupra rațiunii – atât în Dumnezeu, cât și în om: lucrurile sunt așa cum sunt nu pentru că rațiunea o cere, ci pentru că Dumnezeu a ales liber acest lucru, deși Dumnezeu nu se poate contrazice pe Sine. González subliniază că acesta nu este un arbitrar: în Dumnezeul simplu, intelectul și voința sunt identice, dar din punctul nostru de vedere trebuie afirmat primatul iubirii asupra cunoașterii; prin urmare, întruparea este centrul planului lui Dumnezeu, independent de păcat. O trăsătură caracteristică a „nominaliștilor” medievali târzii a devenit distincția dintre puterea absolută și cea rânduită a lui Dumnezeu: Dumnezeu ar fi putut acționa altfel, și este inutil să dovedim prin necesitate logică ceea ce este adevărat doar prin alegerea Sa.