Secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea

Teorii kenotice, „Întruparea graduală” a lui Dorner și Forsyth

În secolul al XIX-lea, conform lui Lane, s-a considerat că doctrina tradițională a întrupării nu făcea suficientă dreptate naturii umane a lui Hristos. Teoria kenotică s-a bazat pe Fil 2:7 și 2 Cor 8:9: Hristos „S-a deșertat pe Sine”. Potrivit lui Thomasius, Logosul S-a dezbrăcat temporar de atributele relative (omnipotence, omniprezență, omnisciență), păstrându-le pe cele morale; potrivit lui Gess, Logosul S-a redus literalmente la natura umană; Ebrard și Martensen au vorbit despre o viață dublă a Logosului. Dorner, un reprezentant al școlii de mediere, a învățat că Întruparea ar fi avut loc chiar și fără păcat și că Logosul S-a unit cu umanitatea treptat, atingând cel mai înalt grad abia după Înviere. Forsyth a acceptat kenoza, dar a susținut că atributele devin „latente”, urmate de pleroză – cucerirea morală graduală a atributelor divine în viața pământească.