1517–1559

Reformatorii despre păcatul strămoșesc și depravarea totală: Luther și Calvin

Deja în Disputația împotriva teologiei scolastice (1517), Luther a scris că o ființă umană, ca un pom rău, poate dori doar răul și că virtutea fără har este păcat. A fi păcătos, pentru Luther, înseamnă a avea întreaga natură pătrunsă de păcat; „carnea” la Pavel este întreaga persoană care tânjește după auto-îndreptățire; voința păstrează doar o capacitate absolut pasivă de a fi întoarsă către Dumnezeu prin Cuvântul Său. Calvin, în Instituțiile, a definit păcatul strămoșesc ca „o depravare ereditară și corupere a naturii noastre, difuzată în toate părțile sufletului”; natura în sine este bună, dar darurile supranaturale au fost pierdute, iar rațiunea și voința corupte. Conform lui Berkhof, reformatorii, împotriva înțelegerii catolice a păcatului strămoșesc ca absență a dreptății originale, au învățat despre coruperea ereditară și vinovăție, dar au permis dreptatea civilă.