Secolele al VI-lea – al XIII-lea

Antropologia medievală: Boethius, Grigorie cel Mare, Eriugena, Anselm și dreptatea originară ca dar supranatural

În „Mângâierea filosofiei” (524/25), Boethius a reconciliat presciența lui Dumnezeu cu liberul arbitru: Dumnezeu vede tot ceea ce există ca fiind prezent, astfel încât cunoașterea Sa eternă nu contrazice libertatea. Grigorie cel Mare, prin care Evul Mediu l-a înțeles pe Augustin, a văzut păcatul mai degrabă ca slăbiciune și boală decât ca vină: umanitatea nu și-a pierdut libertatea, ci bunătatea voinței. Eriugena a învățat că substanța umană rezidă în ideea de umanitate din mintea Creatorului și că trupul coruptibil și diviziunea sexelor fac parte din creația căzută. Anselm a înțeles păcatul originar ca pe un păcat „natural”: fiecare copil este o individualizare a naturii comune a lui Adam; adevărata libertate pentru el este autoorientarea voinței către dreptate, nu o libertate de indiferență. Potrivit lui Berkhof, în catolicism a prevalat treptat viziunea că dreptatea originară este un dar supranatural, iar păcatul originar este absența acesteia.