1073–1216

Plinătatea puterii papale: Grigorie al VII-lea, „cele două săbii” și „locțiitorul lui Hristos”

La sfârșitul secolului al XI-lea, partidul reformator a preluat controlul asupra scaunului roman, iar controversa privind învestitura a pus papalitatea în opoziție cu conducătorii seculari. Grigorie al VII-lea a declarat că statul a fost instituit doar pentru a reține păcatul, în timp ce Biserica este eternă, și prin urmare papa are dreptul nu doar de a numi episcopi, ci și de a destitui principi și împărați. În secolul al XII-lea, Bernard de Clairvaux, Hugo de Saint-Victor și Ioan de Salisbury au dezvoltat teoria „celor două săbii”: sabia temporală aparține principelui, dar îi este dată de Biserică, care deține astfel autoritatea supremă. Inocențiu al III-lea s-a numit pe sine „locțiitorul lui Hristos”: episcopii îl reprezintă pe Hristos prin papă, iar papa este pus „peste națiuni și regate” și poate destitui un principe „din cauza păcatului”.