Secolele al II-lea–al V-lea

Așteptarea sfârșitului și hiliasmul în Biserica timpurie: de la Papias și Irineu la Augustin

La Părinții Apostolici, sfârșitul pare foarte aproape, iar accentul principal cade pe Judecata ce va să vină; la unii dintre ei (Barnaba, Hermas, Papias), Împărăția finală este precedată de una milenară. Prima interpretare a Apocalipsei 20 ca o împărăție milenară pământească este legată de Papias, care a făcut apel la „tradiția nescrisă”; Irineu (cca 180 d.Hr.) se aștepta ca Hristos să domnească timp de o mie de ani și ca drepții să învie într-un Ierusalim pământesc restaurat, în timp ce Părinții antignostici legau sfârșitul de apariția Antihristului și de odihna sabatică a mileniului după șase mii de ani ai lumii. Iustin a recunoscut creștinii evlavioși care nu împărtășeau această speranță, astfel încât, potrivit lui Pelikan, milenarianismul a devenit devreme una dintre opiniile permise și nu a fost niciodată condamnat oficial. Origen a considerat interpretarea literală „nedemnă de promisiunile divine”, Eusebiu a numit milenarianismul lui Papias „ciudat” și „mai degrabă fabulos”, iar Augustin a abandonat această viziune în favoarea ideii că cei o mie de ani reprezintă timpul Bisericii.