sfârșitul sec. al V-lea – sec. al VIII-lea

Trei partide răsăritene: nestorieni, iacoviți și calcedonieni (Leonțiu, Ioan Damaschin)

Pelikan consideră decisive secolele al VII-lea – al IX-lea, când nestorienii, monofiziții (iacoviții) și calcedonienii și-au afirmat pozițiile atât de tranșant, încât diviziunea a devenit definitivă. Apărătorii hristologiei antiohiene au format o comuniune „nestoriană” în Persia: școala din Nisibis și Narsai („două naturi, două ipostasuri și o singură înfățișare”), sinodul din Seleucia din 486, iar la începutul sec. al VII-lea Babai cel Mare cu formula „două naturi, două ipostasuri, o singură persoană a filiației”. Iacoviții, bazându-se pe Chiril și Sever, învățau că singurul Dumnezeu-Cuvântul întrupat este subiectul tuturor acțiunilor și au apărat adăugarea „care Te-ai răstignit pentru noi” la Trisaghion. Calcedonienii au răspuns prin distingerea naturii (ceea ce este comun) și a ipostasului (ceea ce este particular): Hristos are un singur ipostas compus și două naturi; Leonțiu de Bizanț și Ioan Damaschin au învățat că natura umană a lui Hristos nu este impersonală, ci „voipostatică” – ea există în ipostasul Cuvântului.