410 (independență) – 486 (Sinodul de la Seleucia) – 489–507 (școala din Nisibis) – 585 (sinod)

Biserica Răsăritului („nestoriană”) din Persia: formare și stabilire

Creștinii din Persia erau supuși ai unei puteri ostile Romei. Din anul 410, aceștia s-au organizat într-o biserică independentă condusă de un patriarh la Ctesifon.

După condamnarea lui Nestorie, teologii antiohieni s-au refugiat în Persia și au consolidat acolo o hristologie a „celor două naturi”. În anul 489, Zenon a închis școala teologică din Edesa. Profesorii acesteia, conduși de Barsauma, au transferat-o la Nisibis. Acolo, Narsai („Harpa Duhului Sfânt”) a condus școala până la moartea sa în 507, cu formula „două naturi, două ipostasuri, o singură manifestare”.

Sinodul de la Seleucia din 486 a adoptat oficial o hristologie a „celor două naturi, unite neamestecat și neschimbat într-o singură persoană”. Sinodul din 585 a recunoscut drept măsură a adevărului doar Sinoadele de la Niceea și Constantinopol I, respingând Efesul și Calcedonul.

La începutul secolului al VII-lea, Babai cel Mare („creatorul dogmaticii nestoriene”) a finalizat formularea: „două naturi, două ipostasuri (qnome), o singură persoană (parsopa) a filiației”. Aceasta includea doctrina celor două voințe în Hristos.