1536–1563

Calvin și doctrina reformată despre sacramente: semn și sigiliu, prezență spirituală

Calvin a definit sacramentul ca un semn exterior prin care Domnul pecetluiește în conștiință promisiunile bunăvoinței Sale pentru a susține credința slabă; împotriva lui Zwingli și a anabaptiștilor, el a afirmat eficacitatea sacramentelor prin puterea Duhului, iar împotriva Romei, distincția dintre „figură” și „adevăr”. Semnul și lucrul semnificat sunt distincte, dar inseparabile („distinctio sed non separatio”): primind semnul trupului, credinciosul primește trupul însuși. Trupul lui Hristos nu este prezent local – el este în cer, dar prin puterea („virtutea”) Duhului, credinciosul este unit cu el; acest lucru este numit „virtualism”. Potrivit lui González, învățătura lui Calvin s-a conturat ca o poziție de mediere, marcată de influența lui Bucer; în 1549, Calvin și Bullinger au ajuns la Consensul de la Zürich, pe care luteranii nu l-au acceptat, iar Catehismul de la Heidelberg (1563) a exprimat această învățătură sub formă catehetică.