150–200

Formarea canonului Noului Testament, regula credinței și simbolurile baptismale

Ca răspuns la canonul lui Marcion și la tradițiile secrete ale gnosticilor, Biserica a elaborat propriul răspuns în a doua jumătate a secolului al II-lea. A făcut acest lucru fără niciun sinod special. Răspunsul a fost tradiția apostolică deschisă, atestată prin listele episcopilor și printr-o listă a scrierilor recunoscute care se forma treptat.

Până la sfârșitul secolului, nucleul canonului Noului Testament luase formă: cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor și epistolele lui Pavel. Un exemplu timpuriu al unei astfel de liste este Fragmentul Muratorian (cca. 170 d.Hr.). Acesta excludea Epistola către Evrei, Epistola lui Iacov și ambele epistole ale lui Petru, dar includea apocrifa Apocalipsa lui Petru.

În paralel, Roma a dezvoltat un crez baptismal, „Vechiul Simbol Roman” (cca. 150 d.Hr.). Acesta a luat forma a trei întrebări despre credința în Tatăl, Fiul și Duhul. Până în anul 200 d.Hr., acesta fusese extins cu afirmații despre nașterea din fecioară, răstignirea sub Ponțiu Pilat și învierea trupului. Aceste afirmații erau îndreptate direct împotriva docetismului, a lui Marcion și a gnosticilor.

Acest „Vechi Crez Roman” stă la baza ulterioarului Crez Apostolic.