66–73 d.Hr.

Războiul iudaic și distrugerea Templului din Ierusalim

Regele Agripa al II-lea a încercat, fără succes, să convingă poporul să se supună procuratorului Florus. Apoi, Eleazar, căpetenia gărzii Templului și fiul marelui preot Anania, a obținut încetarea acceptării jertfelor și darurilor de la cei care nu erau iudei. Aceasta a echivalat cu un refuz al jertfei pentru împărat și pentru Roma. Iosif Flaviu numește explicit acest pas începutul propriu-zis al revoltei (66 d.Hr.).

Încă din timpul lui Nero, Vespasian fusese trimis să înăbușe rebeliunea și a supus treptat Galileea. Moartea lui Nero (68 d.Hr.) l-a îndepărtat pe Vespasian de campania împotriva Ierusalimului. După o serie de tulburări la Roma, soldații l-au proclamat împărat (69 d.Hr.), în ciuda rezistenței sale. A plecat spre Egipt și a lăsat continuarea războiului fiului său, Tit.

După un asediu îndelungat, soldații romani au dat foc porților curții Templului. Tit a încercat să oprească incendiul, dar Templul a ars în ziua a 10-a a lunii Loos (Av) în anul 70 d.Hr. – aceeași zi și lună în care primul Templu arsese sub babilonieni. În timp ce Templul ardea, soldații îi ucideau pe iudei fără discriminare: cei care s-au predat au avut aceeași soartă ca cei care au rezistat. Aproximativ 6.000 de femei și copii care se refugiaseră în galeria curții exterioare au pierit acolo.

Trei ani mai târziu, în ziua a 15-a a lunii Xanthicus, 73 d.Hr., a căzut ultima fortăreață a rebelilor: Masada. Când a devenit clar că apărarea era sortită eșecului, liderul sicariilor, Eleazar, i-a convins pe apărători să își ucidă soțiile și copiii, apoi unii pe alții prin tragere la sorți. Au murit 960 de oameni; doar o bătrână și cinci copii au supraviețuit.

Distrugerea Templului a dat o lovitură mortală saducheilor. Fariseii, care puneau accent pe religia personală și pe legea orală, au fost abia afectați și au modelat dezvoltarea ulterioară a iudaismului. La scurt timp după căderea Ierusalimului, rabinii au adoptat un canon limitat al cărților sacre, excluzând Cartea lui Sirah, cărțile Macabeilor și adaosurile grecești la Daniel și Estera. De asemenea, au eliminat traducerile grecești din sinagogi.

Până în acest moment, creștinii iudei rupseră deja legăturile cu iudaismul oficial. Majoritatea părăsiseră Ierusalimul și scăpaseră de distrugere. După 70 d.Hr., la marginea societății au apărut secte iudeo-creștine – ebioniții, nazarenenii și elkesaiții. Aceștia au continuat să respecte Legea lui Moise; ebioniții foloseau doar Evanghelia după Matei și îl respingeau pe Pavel.

Distrugerea Ierusalimului a fost primul punct de cotitură al bisericii timpurii. Înainte de 70 d.Hr., majoritatea creștinilor erau iudei, iar biserica-mamă se afla la Ierusalim. După căderea Templului, biserica dintre neamuri a devenit dominantă și a apărut o biserică conducătoare la Roma.