sec. I–II

Gnosticismul ca principala amenințare la adresa Bisericii în sec. al II-lea

Gnosticismul nu a fost o mișcare unitară, ci un curent sincretic larg al secolelor I și II, care a combinat elemente iudaice, învățături creștine și filozofie orientală. Acesta a fost activ în Siria, Asia Mică, Egipt, Roma și Galia. Cărțile plasează începuturile mișcării în epoca apostolică (Cerinthus), iar forma sa dezvoltată la începutul secolului al II-lea.

Sunt cunoscute școlile lui Cerinthus, Saturnin, Valentinus (printre ai cărui elevi s-au numărat Ptolemeu și Heracleon) și Basilide. Viziunile gnostice au provocat o polemică acerbă din partea lui Ignatie, iar ulterior din partea lui Irineu al Lyonului și a lui Clement Alexandrinul. Mișcările iudeo-creștine înrudite au inclus ebioniții, nazarenenii și elkesaiții.

În opoziție cu gnosticismul, Biserica a elaborat pentru prima dată „regula credinței” și a început să definească canonul Noului Testament.