1624–1780

Deismul englez, Locke și critica lui Hume; Iluminismul francez

În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, deismul a prins contur în Anglia, cu un curent raționalist similar în Franța. Deismul englez a început cu Lord Herbert de Cherbury și tratatul său „De Veritate” (1624). John Locke a publicat „Eseu asupra intelectului omenesc” (1690) și „Raționalitatea creștinismului” (1695) și a insistat asupra toleranței pentru toți, cu excepția catolicilor și a ateilor.

John Toland („Creștinismul nu este misterios”, 1696) și Matthew Tindal („Creștinismul la fel de vechi ca creația”, 1730) au redus creștinismul la o „religie naturală”. Criticii, între timp, au atacat profețiile și miracolele. Răspunsul ortodox a venit din partea lui Joseph Butler în „Analogia religiei” (1736). Lovitura decisivă dată deismului a venit din partea scoțianului David Hume (1711–1776) în „Dialoguri asupra religiei naturale” (1779).

În Franța, o critică raționalistă similară a fost susținută de Voltaire, Montesquieu și Jean-Jacques Rousseau. Denis Diderot a condus „Enciclopedia” (35 de volume, 1751–1780). Aceasta a unit raționaliștii anticlericali și a ajutat la pregătirea terenului pentru Revoluția Franceză.