Secolul al XVII-lea

Ortodoxia protestantă: inspirația verbală și ineranța Scripturii (Westminster, Consensul Helvetic)

Luther și colegii săi au insistat pe autoritatea unică a Scripturii, dar nu au dezvoltat o teorie a inspirației; ortodoxia luterană din secolul al XVII-lea a făcut acest lucru, făcând adesea doctrina Scripturii inima prolegomenelor. Inspirația a fost înțeleasă ca un act special al Duhului legat de scrierea textului, plenară și verbală: autorii au fost „secretari” ai Duhului, iar spre sfârșitul perioadei Hollaz a afirmat inspirația punctelor vocalice masoretice. În tradiția reformată, A Doua Mărturisire Helvetică a proclamat pentru prima dată în primul său capitol că Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu inspirat în întregime de Dumnezeu, Mărturisirea de la Westminster a început cu un capitol despre Scriptură ca fiind „inspirată nemijlocit”, iar Consensul Helvetic din 1675 (Turretin și alții) a declarat punctele vocalice ale textului ebraic ca fiind inspirate și infailibile.