1965

Moltmann, „Teologia speranței”: eshatologia în centrul teologiei

Weiss și Schweitzer au arătat că apocaliptica ocupa un loc central în predica lui Isus, dar Schweitzer a susținut că așteptarea neîmplinită a unui sfârșit iminent discreditează Noul Testament, în timp ce Bultmann a reinterpretat-o existențial: viața veșnică prin credință este o realitate prezentă. Jürgen Moltmann, citind „Principiul speranței” al lui Ernst Bloch, s-a întrebat de ce teologia evită o temă care ar trebui să fie a ei, iar în „Teologia speranței” (1965) a readus eshatologia în centru: aceasta nu este un capitol final despre evenimentele de pe urmă, ci ceea ce speră Biserica și însăși speranța prin care trăiește – „de la început până la sfârșit, creștinismul este eshatologie, este speranță”. Revelația pentru el este promisiune, întemeiată pe învierea lui Hristos, iar Dumnezeu nu este deasupra noastră sau în noi, ci înaintea noastră, ca putere a viitorului; Biserica „este ca o săgeată trasă în lume și îndreptată spre viitor”, și de aceea credința eshatologică este neapărat politică. Împreună cu Pannenberg, Metz și Braaten, Moltmann a început o mișcare care a răspuns la întrebarea lui Kant „La ce pot spera?”; teologia speranței a influențat Consiliul Mondial al Bisericilor și teologia eliberării.