725–842

Controversa iconoclastă: hristologie, tradiție și al Șaptelea Sinod Ecumenic (787)

Leon al III-lea a ordonat distrugerea unei imagini a lui Hristos, începând politica iconoclastă; al Doilea Sinod de la Niceea (al Șaptelea Sinod Ecumenic) din 787 a restaurat icoanele, iconoclasmul a revenit în 815, iar la 11 martie 842 icoanele au fost restaurate definitiv. Iconoclaștii au făcut apel la antichitate și la Scriptură – interdicția din Ieș. 20:4 și cuvintele „Dumnezeu este duh” (In. 4:24) –, în timp ce Constantin al V-lea și sinodul din 754 susțineau că o imagine adevărată este consubstanțială cu ceea ce înfățișează, astfel încât singura imagine a lui Hristos este Euharistia; în înfățișarea lui Hristos, fie se circumscrie dumnezeirea necircumscriptibilă, fie se separă umanitatea de persoană, căzând în nestorianism. Ortodocșii, recunoscând raritatea dovezilor scrise, au făcut apel la „tradiția nescrisă, care este mai puternică”, iar Ioan Damaschin, Teodor Studitul și Nichifor au răspuns că o imagine este o asemănare a prototipului care diferă în esență, că în Hristos Dumnezeu a devenit vizibil și circumscriptibil în natura sa umană și că iconoclasmul este un fel de docetism. Pelikan tratează controversa ca pe o nouă dimensiune a discuțiilor hristologice. Sinodul din 787 a permis ca imaginilor să li se acorde „onoare și venerare, deși nu latria adevărată, care trebuie acordată doar Dumnezeirii”.