1950–1978

Înnoirea teologiei catolice și Conciliul al II-lea din Vatican

În anii 1940, Henri de Lubac și Yves Congar au readus teologia la tradiția bisericească timpurie. „Noua teologie” (nouvelle théologie) s-a ciocnit cu neotomiștii. Enciclica „Humani generis” (1950) a condamnat-o alături de evoluționism. Aceasta i-a redus la tăcere pe Teilhard de Chardin și pe însuși de Lubac.

Ioan al XXIII-lea a fost ales în 1958 ca un „papă de tranziție”. Totuși, în decurs de trei luni, a anunțat un plan de convocare a unui conciliu ecumenic pentru „aggiornamento”-ul bisericii. Conciliul s-a deschis la 11 octombrie 1962, cu 42% dintre episcopi venind din America Latină, Asia și Africa. Acesta a invitat observatori protestanți.

Pavel al VI-lea a continuat conciliul până la 8 decembrie 1965. Acesta a adoptat o constituție care permitea liturghia în limbile vernaculare și o declarație privind libertatea religioasă care a răsturnat Syllabus-ul. De asemenea, a adoptat decrete despre ecumenism („De Oecumenismo”, 1964) și despre religiile necreștine, precum și constituția pastorală „Gaudium et spes”. Principalii săi experți teologi au fost Karl Rahner, Yves Congar și Hans Küng.

În 1965, Pavel al VI-lea și Patriarhul Ecumenic au ridicat împreună excomunicările reciproce din 1054. Între timp, enciclica din 1968 „Humanae vitae” împotriva contracepției a marcat o întorsătură conservatoare. Aceasta s-a înăsprit sub Ioan Paul al II-lea, ales în 1978.