mijlocul sec. al III-lea – 356

Primii călugări pustnici: Pavel al Tebei și Antonie cel Mare

Monahismul a apărut ca o retragere în masă în deșerturile Egiptului și Siriei. În parte, a imitat martirii ca o formă de „martiriu alb”. În parte, mai târziu, a fost un protest împotriva mondenizării crescânde a Bisericii după Constantin.

Pavel al Tebei este considerat primul pustnic. S-a retras în deșert la mijlocul secolului al III-lea pentru a scăpa de persecuții și a fost ulterior celebrat de Ieronim.

Cel mai influent fondator al mișcării a fost Antonie. În jurul anului 270, auzind chemarea Evangheliei „vinde ce ai”, și-a împărțit bunurile. S-a stabilit mai întâi într-un cimitir și în ruinele unei fortărețe, apoi tot mai adânc în deșert. Acolo, conform tradiției, s-a luptat cu demonii.

Ucenicii s-au adunat în jurul lui. În jurul anului 305, i-a organizat într-o comunitate de pustnici (o lavră) sub îndrumarea unui avva. Acesta este considerat începutul monahismului clasic.

Antonie a ieșit în lume de două ori – în timpul persecuției din 311 și împotriva arienilor în 338. A murit în 356. Viața lui Antonie, scrisă la scurt timp după aceea de Atanasie al Alexandriei, a devenit biografia monahală model. Aceasta a jucat ulterior un rol în convertirea lui Augustin.