1793–1874

Păcatul în gândirea modernă: Leibniz, Kant, Hegel, Schleiermacher, Müller, Ritschl

Leibniz a privit răul din lume ca fiind metafizic – rezultatul natural al limitării creației. Kant, în „Religia în limitele rațiunii pure” (1793), a postulat „răul radical” – o înclinație spre rău pe care omenirea nu o poate eradica prin propriile puteri; acesta este înrădăcinat în voința autonomă și atrage după sine vinovăția, însă Kant nu l-a legat de o cădere istorică și de moștenire. Hegel a văzut păcatul ca pe o etapă necesară în dezvoltarea spiritului conștient de sine. Schleiermacher, în „Credința creștină” (1821–1822), a înțeles păcatul ca rezistență față de creșterea conștiinței de Dumnezeu, iar relatările despre Eden ca fiind istoric neadevărate, dar expresive pentru conștiința de Dumnezeu; el a afirmat creația din nimic de dragul dependenței absolute. Julius Müller a căutat sursa păcatului într-o alegere pretemporală a voinței, iar Ritschl a înlocuit păcatul originar cu „împărăția păcatului”.