Secolele al II-lea – al VII-lea

Antropologia răsăriteană: libertatea împotriva destinului, stricăciunea mai importantă decât vina, păcatul fără vină ereditară

Pelikan arată că antropologia creștină înainte și după Niceea a înclinat spre liberul arbitru și responsabilitate, deoarece principala opoziție era determinismul – destinul păgân, astrologia și împărțirea gnostică a oamenilor în clase. Potrivit lui Berkhof, Sfinții Părinți greci au învățat că crearea după chipul lui Dumnezeu a inclus nu perfecțiunea morală, ci capacitatea pentru aceasta; natura fizică căzută este transmisă prin procreare, dar nu face pe cineva vinovat în sine, deci nu există păcat strămoșesc în sens strict în învățătura lor. Atanasie, Teodor și Chiril s-au concentrat pe moarte și stricăciune mai degrabă decât pe păcat: Logosul care a chemat umanitatea din neființă o salvează de la neființă. Mai târziu, și Maxim Mărturisitorul a vorbit despre „păcatul strămoșesc” fără ideea moștenirii păcatului prin zămislirea trupească.