Secolele al IX-lea – al XV-lea

Răsăritul și Apusul: azimele, epicleza și diferențele liturgice

Potrivit lui Pelikan, diferențele de rit și de rânduială bisericească s-au transformat treptat în diferențe doctrinare. În Apus, mirungerea era administrată doar de episcop, în Răsărit de preotul paroh; celibatul clerului apusean era privit de Răsărit ca o „tradiție absurdă”. În secolul al XI-lea, Răsăritul a numit azimele „cauza originală a diviziunii”: grecii vedeau în pâinea nedospită un rit iudaic, în timp ce latinii răspundeau că „pâinea” în Scriptură înseamnă atât dospită, cât și nedospită. Au existat, de asemenea, dispute privind apa în vin și post. Ulterior, a ieșit la iveală o divergență privind momentul consacrării: Răsăritul îl lega de invocarea Sfântului Duh (epicleza), Apusul de cuvintele de instituire; Sinodul de la Florența din 1439 a adoptat poziția apuseană, dar majoritatea teologilor răsăriteni au păstrat epicleza.