1615–1799

Galicanismul, febronianismul, iosefinismul și atacul Revoluției Franceze asupra Bisericii

În Franța, coroana nu a ratificat niciodată oficial decretele de la Trent. Clerul le-a adoptat din proprie inițiativă în 1615, un precedent invocat ulterior de apărătorii „libertăților galicane”. Sub Ludovic al XIV-lea, Sorbona a emis Cele Șase Articole privind independența regală în afacerile temporale (1663). Adunarea clerului din 1682, redactată de Bossuet, a adoptat Cele Patru Articole Galicane, care limitau puterea papală și negau infailibilitatea papală. Jansenismul se răspândea în aceeași perioadă. În 1713, papa l-a condamnat prin bula „Unigenitus”.

Mișcări similare au apărut și în afara Franței. Episcopul german Justinus Febronius a susținut într-un tratat din 1763 că autoritatea supremă a bisericii aparține unui consiliu al episcopilor, mai degrabă decât papei. El a fost condamnat de Inchiziție în 1764. Împăratul Iosif al II-lea al Austriei a aplicat principii similare de control al statului asupra bisericii („iozefinism”, incluzând un edict de toleranță din 1781). Pius al VI-lea le-a condamnat în 1794. Chiar și în Anglia, 1.500 de catolici laici au semnat o declarație în 1791 prin care negau infailibilitatea papală ca dogmă.

Toate aceste curente au fost curmate de Revoluția Franceză. După căderea Bastiliei (1789), autoritățile au confiscat pământurile bisericești și au abolit voturile monahale (1790). Ele au impus Constituția Civilă a Clerului, care a divizat clerul în „jurători” și „non-jurători”. Pius al VI-lea a condamnat-o în 1791.

Pe măsură ce Revoluția s-a radicalizat, Teroarea (1793–1799) s-a transformat într-o persecuție deschisă. Creștinismul a fost înlocuit de „cultul Rațiunii” și apoi de „cultul Ființei Supreme” al lui Robespierre. Între două și cinci mii de preoți au fost executați. Pius al VI-lea însuși a fost luat prizonier în Franța, unde a murit în 1799.