Sec. al II-lea – al III-lea

Vechiul Testament ca Scriptură creștină: mărturii, tipologie și religia celor două Testamente

Conform lui Pelikan, disputa asupra autorității Vechiului Testament și asupra continuității dintre iudaism și creștinism a fost cea mai timpurie formă a căutării tradiției. Primii predicatori au arătat împlinirea profețiilor în Hristos; din extrasele lor au luat naștere colecții de „mărturii” (testimonia) care demonstrau că vechea lege fusese abolită și că Hristos fusese prevestit. Legea lui Moise a fost tratată prin alegorie și tipologie: Epistola lui Barnaba interpretează interdicțiile „în sens spiritual”, în timp ce Iustin distinge evenimentele care sunt „tipuri” de „spusele” profetice. Termenul „Scriptură”, care se referea inițial doar la Vechiul Testament, a ajuns să fie aplicat întregii Biblii creștine; Harnack a considerat transformarea creștinismului într-o religie a celor două Testamente (150–250) drept cel mai semnificativ eveniment al acestei perioade.