Evul Mediu (sec. al XII-lea – al XV-lea)

Doctrina scolastică despre har, credința formată și merit

Teologia medievală a înțeles harul ca pe o putere supranaturală sau o substanță creată pe care Dumnezeu o infuzează în suflet pentru a umple prăpastia dintre Dumnezeu și umanitate (McGrath). Bernard de Clairvaux, urmându-l pe Augustin, a învățat că harul schimbă direcția voinței fără a o distruge și că „harul face întreaga lucrare, dar la fel face și liberul arbitru”. Petru Lombardul a distins între harul operant și cel cooperant, iar după el a devenit obișnuit să se distingă credința neformată (consimțământul intelectual) de credința formată și însuflețită de iubire, care singură îndreptățește. Îndreptățirea era înțeleasă ca infuzare a harului sfințitor și iertare a păcatelor, niciodată ca imputare a dreptății lui Hristos; scolasticii au distins între meritul de condignitate și meritul de congruență. Potrivit lui Berkhof, rezultatul a fost sistemul roman: pregătirea pentru îndreptățire, îndreptățirea la botez, pierderea ei prin păcatul de moarte și restaurarea ei în taina pocăinței.