140–180 d.Hr.

Apologeții din secolul al II-lea: creștinismul ca filosofie adevărată și doctrina lui Iustin despre Logos

Apologiile erau scrisori deschise către împărați sau către destinatari fictivi în apărarea creștinilor (Iustin, Atenagora, Aristide, Meliton, Teofil, Tațian). Sarcina apologeților a fost defensivă, ofensivă și constructivă; căutând să prezinte credința în mod inteligibil păgânilor, ei au devenit, în evaluarea lui González, primii teologi sistematici. Iustin considera creștinismul singura filosofie adevărată: toată cunoașterea este rodul Logosului, iar Logosul este Hristosul preexistent, astfel încât înțelepții antichității cunoșteau Cuvântul „în parte”, în timp ce creștinii îl cunosc „pe deplin”. Împotriva acuzației de noutate, apologeții argumentau că Moise și profeții erau mai vechi decât grecii. Berkhof notează că aceștia nu au distins suficient între revelația generală și cea specială.