cca. 360–381.

Apolinarie și răspunsul capadocienilor: „Ceea ce nu este asumat nu este vindecat”.

Apolinarie din Laodiceea, fost apărător al lui Atanasie și al Niceei, înțelegea ființa umană ca trup, suflet și spirit și învăța că în Hristos locul spiritului uman (sufletul rațional) a fost luat de Cuvânt: altfel, în opinia sa, ar fi existat două persoane. În acest fel, el a apărat unitatea Persoanei, imuabilitatea Cuvântului și lipsa de păcat a lui Hristos; Hristos este „Dumnezeu întrupat”, „natura întrupată a lui Dumnezeu-Cuvântul”. Grigorie de Nazianz a răspuns cu formula „Ceea ce nu este asumat nu este vindecat”: ceea ce Hristos nu a luat din natura umană, nu a răscumpărat. Pentru capadocieni, mântuirea era îndumnezeirea, și de aceea era important ca Dumnezeu să fi asumat cu adevărat umanitatea în întregime. Apolinarie a fost condamnat la sinodul roman din 377 sub Damasus și la sinodul de la Constantinopol din 381.