Secolul al II-lea

Apologeții: „monarhia” lui Dumnezeu, transcendența și numele „Cel ce este”

Conform lui Hall, filosofia antică (Platon, Aristotel, stoicii) îi putea conduce pe gânditori la o formă de monoteism chiar înainte de Hristos, iar Philon a unit ideea platonică a frumosului cu Dumnezeul patriarhilor: Dumnezeu este absolut transcendent, iar Logosul asigură legătura cu lumea. Împotriva politeismului și a doctrinei despre coeternitatea materiei, apologeții au afirmat transcendența lui Dumnezeu și monoteismul strict – „monarhia”. Aristide, în cea mai veche apologie păstrată, vorbește despre Dumnezeu în termeni negativi: fără nume, fără început, fără sfârșit, necompus. Apologeții au indicat înrudirea gândirii grecești cu Scriptura. Ieșirea 3:14, „Eu sunt Cel ce sunt”, a fost înțeleasă ontologic – Pelikan vorbește despre o „metafizică a Ieșirii”.