100–312

Răspândirea creștinismului în imperiu și dincolo de el (100–312)

Shelley: în trei secole creștinismul a crescut dintr-o mică ramură a iudaismului într-o forță pe care Roma nu o mai putea nici ignora, nici înăbuși. După căderea Ierusalimului, centrul mișcării s-a mutat spre nord și vest: Antiohia, Efes, Roma, Cartagina, Alexandria; Edessa dincolo de graniță și poate India. Creșterea a fost ajutată de credința fierbinte, iubirea lucrătoare, martiriu și un răspuns la setea duhovnicească a epocii.

Puncte cheie

• Edessa, capitala Osroenei din afara imperiului; Eusebiu consemnează corespondența regelui Abgar cu Isus, iar Biserica ar fi întemeiată de Tadeu
• Shelley: Osroene – primul stat creștin; pe la 200 Serapion l-a hirotonit pe Palut; Toma în India nu va deveni fapt, dar Biserica de acolo e foarte veche. Antiohia și Efesul erau centre de sprijin ale creșterii; spre sfârșitul sec. IV jumătate din cei 500.000 ai Antiohiei erau creștini. După Harnack, Roma avea cel puțin 30.000 de creștini până în 250, mai ales săraci vorbitori de greacă; Biserica ei a căpătat repede întâietate. În Occident credința s-a răspândit lent: Lyon (Irineu) la mijlocul sec. II, Spania spre sfârșitul sec. III, trei episcopi britanici la Arles (314). În Africa de Nord aproape fiecare oraș avea episcop, iar acolo au apărut primele biserici cu slujbă în latină; Alexandria, care își lega Biserica de apostolul Marcu, a devenit sediul unei școli teologice. La sfârșitul sec. III Evanghelia ajunsese în tot imperiul; cele mai afectate – Siria, Asia Mică, Africa de Nord, Egiptul, Roma și Lyon. Biserica devenea „imperiu în imperiu”: sinoadele episcopilor, scrisorile și loialitatea creștinilor între ei impresionau pe împărați. După Celsus, creștinii îi convingeau pe „netrebnici și disprețuiți”; mulți convertiți erau într-adevăr săraci, dar credința atrăgea și minți ascuțite. Apologeții (Aristide, Iustin, Atenagora, Meliton și alții) scriau împăraților, dar își adresau lucrările cercurilor educate. Prima cauză a creșterii creștinismului – credința fierbinte a primilor creștini. Creștinismul a răspuns unei seți pe care păgânismul n-o potolea; multe idei erau apropiate de cele stoice (curaj în suferință, credința în providență). Iubirea activă a creștinilor – după Tertulian păgânii ziceau „Vedeți cum se iubesc!” – se arăta în grija pentru săraci, văduve, orfani, întemnițați; altă cauză era martiriul (martyr înseamnă „martor”), care îi impresiona pe romani. Creștinii îngropau pe cei săraci: Lactanțiu scria că chipul lui Dumnezeu nu trebuie aruncat fiarelor; din sec. II bisericile aveau cimitire (catacombe). Iulian Apostatul a recunoscut mai târziu că „galileenii nelegiuiți” se îngrijesc nu doar de ai lor, ci și de păgâni

Persoane

• Abgar cel Negru
• Serapion al Antiohiei
• Palut
• Irineu al Lyonului
• Celsus
• Tertulian
• Lactanțiu
• Iulian Apostatul

Loc

Imperiul Roman, Edessa, Antiohia, Roma, Cartagina, Alexandria